Stanoaia era o femeie frumoasa. I se spunea asa de cand se luase cu barbatul sau, care facea parte dintre cei de-ai lui Stan, familie mare de oameni de isprava. Isi facusera casa pe Dealul Vultur, chiar sub poalele padurii, aproape de culme si, cu timpul, cumparasera, pe rand, falce dupa falce, pamantul ce se intindea de la casa lor pana in vale, pe malul Bistritei, la piatra neagra ce statea infipta in malul drept al raului vijelios. Aici malul era inalt, chiar mai inalt decat piatra.
Stanoaia si barbatul ei erau harnici si anii le adusesera in ograda multe vite, incat abia daca dovedeau cu munca. Odata cu venirea fiecarei primaveri, dupa Sfintele Paste, Stanoaia ramanea sa se ingrijeasca singura de copii si casa pana toamna, fiindca barbatu-sau pleca in munti cu oile, caprele si vacile sa le pasca pe saturate. Asa se face ca-ntr-o primavara Dumitru pleca urcand Barnarelul catre Giumalau, incet, cantand din cimpoi, alaturi de ajutoarele sale, bucurosi ca soarele incalzea bine pamantul, iar iarba crestea cu repeziciune, spre fericirea animalelor care pasteau din mers, ici-colo, smocurile de fire fragede.
Zilele trecura si femeia ramasa acasa nu mai avu nici o veste de la barbatul sau.
Abia cand toamna colora in foc codrul, cand ceilalti ciobani coborara cu turmele, Stanoaia intra la banuieli. Degeaba intreba in dreapta si-n stanga, nimeni nu vazuse turma si nici pe Stan si oamenii lui.
Abia cand toamna colora in foc codrul, cand ceilalti ciobani coborara cu turmele, Stanoaia intra la banuieli. Degeaba intreba in dreapta si-n stanga, nimeni nu vazuse turma si nici pe Stan si oamenii lui.
Asa se facu, ca-ntr-o seara, cand tocmai cazuse prima zapada, femeii i se paru ca desluseste o umbra, in lumina lunii, pe coasta muntelui. Umbra cobori Barnarelul, apoi o lua prin lunca Buliceni, de-a dreptul spre luminita ce se zarea deasupra pietrei.
– Dumitre, Dumitre! striga femeia.
El ii facu din mana si trecu impleticindu-se prin apele scazute ale Bistritei pe malul pe care draga sa il astepta. Abia cand ajunse langa ea, vazu biata femeie cat de bolnav si de slab era barbatul ei. Il duse acasa. Saptamani in sir il trata cu fel de fel de leacuri babesti pana il facu bine. Rana de la cap se vindeca, lasand in loc o cicatrice rosiatica. Dumitru isi amintea ca prin ceata cum, intr-o noapte ploioasa, in stana lor navalise o ceata de talhari. Unul il lovise cu o bata in cap si, crezandu-l mort, il lasase in plata Domnului. Cand Dumitru isi veni in fire, stana era pustie. Mintea lui se intunecase. Nu isi aducea aminte nimic, nici macar cine este. Rataci o luna de zile prin paduri. Intr-o seara ajunse pe culmea unui munte. Vazu jos, la poale, o apa curgand repede, iar intr-un mal inalt o piatra neagra si deasupra ei o luminita. Atunci mintea lui parca se trezi din somn. Piatra i se paru cunoscuta. O porni in graba intr-acolo. Cand ajunse pe malul apei, se auzi strigat de o voce draga: „Dumitre, Dumitre!”.
Omul duse mana la cap si apasa usor cu degetele cicatricea. Avusese noroc, mult noroc ca scapase cu viata. In semn de recunostinta, in fiecare sambata cobora muntele impreuna cu nevasta-sa si, in locul unde ea se rugase Maicii Domnului, acolo, deasupra pietrei, aprindeau lumanari aducand multumiri Sfintei Marii si pomenindu-i pe cei care il insotisera cu turma in munti si care ramasesera acolo pentru totdeauna.
Sute de ani vor trece de la aceste intamplari, dar pentru a nu fi uitate, satenii vor boteza piatra uriasa, martora a zbuciumului acestei femei credincioase, Piatra Stanoaiei.